Dumitru Radu Popa ne ofera o mostra de realism magic, in linia altor proze publicate de autor. De aceasta data el aduce in prim plan o serie de intamplari biografice legate de familia sa din Baia Mare si imprejurimi, in contextul prigoanei greco-catolicilor de la sfarsitul deceniului cinci si inceputul deceniului sase al secolului din urma. Personajele evolueaza pe diferite planuri, realitatea si fictiunea ingemanandu-se intr-o maniera indestructibila. Accentele de umor sunt mult mai putin evidente de aceasta data, tonul general fiind grav. Actiunea e alerta si, desi o oarecare discursivitate poate deconcerta la un moment dat cititorul, pana la urma experientele tuturor personajelor – unele enigmatice si greu de inchipuit – se finalizeaza intr-un singur tot, prin iscusinta narativa a autorului de a arpegia motivele fundamentale ale romanului (credinta, justitia imanenta) intr-o carte scurta ca numar de pagini, dar densa, care se citeste cu sufletul la gura.

Religia e o sub-speta a fantasticului, spunea Borges. Lui Dumitru Radu Popa memoria ii este fantastica. E asa nu doar prin performanta – autorul nostru inchipuind una dintre cele mai nemiloase harti ale reminiscentelor de la Borges incoace –, ci si prin constitutie. Sfinti, vanturi si alte intamplari rememoreaza, in cheie vesnic dubla, cruzimile actuale si oculte ale inceputurilor comunismului romanesc, cand raul de afara era atat de mare ca pana si stihiile isi dadeau mana sa poata face un dram de bine. In aceasta tara idolatra si uituca, puterile se-ntuneca si infuleca; securistilor le e frica de ocult; de ce le e frica nu scapa; sfintii se bulucesc in calendar, nemailasandu-i loc lui Dumnezeu; fantasmele spulbera institutiile inflexibil, fara cinism; amenintator e fiece colt al labirintului. Acest roman apare intr-un moment in care stafia lui Stalin cauta iar sa se-mpreuna-alta cu slabiciunea mioritica. Din elita roita-n diaspora, vocea de mare prozator a lui Dumitru Radu Popa predica in desertul care ne creste in jur – oprindu-l amar ca pe fata morgana.